În jurul anului 10.200 î.e.n., un alt tip de societate s-a dezvoltat în Anatolia antică, (acum parte a Turciei), bazat pe capacitatea nou dezvoltată a oamenilor de a cultiva și crește plante. Anterior, epuizarea recoltelor sau a aprovizionării cu apă a unei regiuni a forțat societățile de vânători-culegători să se mute în căutarea surselor de hrană. Societățile horticole s-au format în zonele în care precipitațiile și alte condiții au oferit soluri fertile pentru a crește culturi stabile cu unelte manuale simple. Gradul lor tot mai mare de control asupra naturii a scăzut dependența lor de schimbările condițiilor de mediu pentru supraviețuire. Ei nu mai trebuiau să-și abandoneze locația pentru a urmări resursele și au putut găsi așezări permanente. Noua tehnologie horticolă a creat mai multă stabilitate și fiabilitate, a produs mai multe bunuri materiale și a oferit baza primei revoluții în supraviețuirea umană: revoluția neolitică.

(Teosinte (sus) este strămoșul nedomesticit al porumbului modern (jos). Teosinte a fost sursa naturală a uneia dintre cele mai importante culturi alimentare cultivate de către societățile horticole din Mesoamerica.)

Condițiile în schimbare și adaptările au determinat, de asemenea, unele societăți să se bazeze pe domesticirea animalelor acolo unde circumstanțele permit. Aproximativ 8.000 î.e.n., societățile umane au început să-și recunoască capacitatea de a îmblânzi și de a reproduce animale. Societățile pastorale se bazează pe domesticirea animalelor ca resursă pentru supraviețuire. Spre deosebire de vânătorii-culegători anteriori, care depindeau în întregime de resursele existente pentru a rămâne în viață, grupurile de păstori au putut să crească animale pentru hrană, îmbrăcăminte și transport, creând un surplus de bunuri. Societățile de păstorit, sau pastorale, au rămas nomade, deoarece au fost forțate să-și urmeze animalele către locuri proaspete de hrănire.

Odată cu apariția societăților horticole și pastorale în timpul revoluției neolitice, au început să se genereze surplusuri agricole stabile, densitățile populației au crescut, s-au dezvoltat ocupațiile specializate, iar societățile au început comerțul susținut cu alte grupuri locale. Luptele și războiul au crescut și ele odată cu acumularea bogăției. Una dintre invențiile cheie ale revoluției neolitice a fost așadar structurată, inegalitatea socială: dezvoltarea unei structuri de clasă bazată pe însuşirea surplusurilor. O clasă socială poate fi definită ca un grup care are o relație distinctă cu mijloacele de producție. În societățile neolitice, bazate pe horticultură sau creșterea animalelor ca mijloc de producție, controlul pământului sau al animalelor a devenit prima formă de proprietate privată care a permis unui grup relativ mic să preia surplusurile, în timp ce un alt grup mult mai mare le producea. Pentru prima dată în istorie, societățile au fost împărțite între clase producătoare și clase deținătoare. În plus, întrucât controlul pământului era sursa puterii în societățile neolitice, modalitățile de organizare și apărare a acestuia au devenit o preocupare mai centrală. Dezvoltarea structurilor administrative și militare permanente, fiscalitatea, precum și formarea claselor preoțești specializate pentru a uni spiritual societatea au luat naștere pe baza relației horticole și pastorale cu natura.

Sursa: Little, W. (2016). Introduction to Sociology – 2nd Canadian Edition. BCcampus. © 2013 Rice University. Licența CC BY 3.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu. © 2023 MultiMedia Publishing. Introducere în sociologie, Volumul 1
https://www.telework.ro/ro/evolutia-sociala-societati-horticole-si-pastorale/