Imperialismul cultural (colonialismul cultural) cuprinde dimensiunile culturale ale imperialismului. Cuvântul „imperialism” descrie practici în care o țară se angajează în cultură (limbă, tradiție și ritual, politică, economie) pentru a crea și menține relații sociale și economice inegale între grupurile sociale. Imperialismul cultural folosește adesea bogăția, puterea media și violența pentru a implementa sistemul de hegemonie culturală care legitimează imperialismul.

Imperialismul cultural poate lua diferite forme, cum ar fi o atitudine, o politică formală sau o acțiune militară - în măsura în care fiecare dintre acestea întărește hegemonia culturală a imperiului. Cercetările pe această temă au loc în disciplinele academice și sunt predominante în special în studiile de comunicare și mass-media, educație, politică externă, istorie, relații internaționale, lingvistică, literatură, post-colonialism, știință, sociologie, teorie socială, ecologicism și sport.

Imperialismul cultural poate fi distins de procesul natural de difuzie culturală. Răspândirea culturii în întreaga lume este denumită globalizare culturală.

(Copii indigeni care au fost luați de la părinți și plasați într-o școală rezidențială în stil occidental, care urmărea să elimine limba și cultura indigenă și să o înlocuiască cu limba engleză și credințele creștine.)

Deși Oxford English Dictionary are o referință din 1921 la " imperialismul cultural al rușilor”, John Tomlinson, în cartea sa pe această temă, scrie că termenul a apărut în anii 1960 și a fost un punct central al cercetării cel puțin încă din anii 1970. Termeni precum „imperialism media”, „imperialism structural”, „dependență și dominație culturală”, „sincronizare culturală”, „colonialism electronic”, „imperialism ideologic” și „imperialism economic” au fost toți folosiți pentru a descrie aceeași noțiune de bază. a imperialismului cultural.

Termenul se referă în mare măsură la exercitarea puterii într-o relație culturală în care principiile, ideile, practicile și valorile unei societăți puternice, invadatoare sunt impuse culturilor indigene din zonele ocupate. Procesul este adesea folosit pentru a descrie exemple de cazuri în care practicile obligatorii ale tradițiilor culturale ale grupului social imperial sunt implementate asupra unui grup social cucerit. Procesul este prezent și atunci când națiunile puternice sunt capabile să inunde spațiul informațional și media cu ideile lor, limitând capacitatea țărilor și comunităților de a concura și de a expune oamenii la conținut creat local.

Imperialismul cultural a fost numit un proces care intenționează să facă tranziția „simbolurilor culturale ale comunităților invadatoare de la „străin” la „natural”, „intern”,” comentează Jeffrey Herlihy-Mera. El a descris procesul ca fiind desfășurat în trei faze de către comercianți, apoi militari, apoi politicieni. În timp ce a treia fază continuă „la perpetuitate”, imperialismul cultural tinde să fie „gradat, contestat (și continuă să fie contestat) și este, prin natură, incomplet. Configurația parțială și imperfectă a acestei ontologii presupune o conceptualizare implicită a realității și a încercărilor— și adesea eșuează – să elideze alte forme de existență colectivă.” Pentru a atinge acest scop, proiectele de inginerie culturală se străduiesc să „izoleze rezidenții în sfere construite de simboluri” astfel încât să (în cele din urmă, în unele cazuri, după câteva generații) abandoneze alte culturi și să se identifice cu noile simboluri. „Rezultatul mai larg al acestor intervenții ar putea fi descris ca o recunoaștere comună a posesiei terenului în sine (în numele organizațiilor care publică și finanțează imaginile).”

Pentru Herbert Schiller, imperialismul cultural se referă la „agențiile coercitive și persuasive ale Imperiului American și la capacitatea lor de a promova și universaliza un „mod de viață” american în alte țări, fără nicio reciprocitate de influență.” Potrivit lui Schiller, imperialismul cultural. „a pus presiune, a forțat și a mituit” societățile ca să se integreze cu modelul capitalist expansiv al SUA, dar le-au încorporat și cu atracție și persuasiune, câștigând „consimțământul reciproc, chiar și solicitarea conducătorilor indigeni”. El continuă să remarce că include:

”procesele sumare prin care o societate este adusă în sistemul mondial modern și modul în care stratul său dominant este atras, presat, forțat și uneori mituit să modeleze instituțiile sociale pentru a corespunde sau chiar promova valorile și structurile centrelor dominante ale sistemului. Media publică este cel mai important exemplu de întreprinderi operaționale care sunt utilizate în procesul de penetrare. Pentru o penetrare la scară semnificativă, media trebuie să fie captată de puterea dominantă/penetrantă. Acest lucru se întâmplă în mare parte prin comercializarea radio-televizidifuziunii.”

Contextele istorice, iterațiile, complexitățile și politica teoretizării fundamentale și de fond ale lui Schiller a imperialismului cultural în studiile internaționale de comunicare și media sunt discutate în detaliu de cercetătorii în economia politică a comunicării Richard Maxwell, Vincent Mosco, Graham Murdock,  și Tanner Mirrlees.

Downing și Sreberny-Mohammadi afirmă: „Imperialismul cultural înseamnă dimensiunile procesului care depășesc exploatarea economică sau forța militară. În istoria colonialismului, (adică, forma de imperialism în care guvernul coloniei este condus direct de străini), sistemele educaționale și media din multe țări din Lumea a Treia au fost înființate ca replici ale celor din Marea Britanie, Franța sau Statele Unite și poartă valorile lor. Publicitatea occidentală a făcut mai multe incursiuni, la fel ca și stilurile arhitecturale și de modă. Subtil, dar puternic, mesajul a fost adesea insinuat că culturile occidentale sunt superioare culturilor lumii a treia”.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
https://www.telework.ro/ro/colonialismul-cultural/